Imboldul lăuntric de a găsi cusururi în propria viață și a celor din jur - se naște din refuzul de a ne accepta și binecuvânta, prin iubire și prețuire, propria viață, exact așa cum este ea acum.
Ceea ce naște în noi: frica, insuficiența, nemulțumirea, gelozia, ostilitatea, vinovăția sau furia - este reminiscența rănilor suferite când am fost lipsiți de iubire... sau ne-am comportat ca agresori.
Ceea ce decimăm în plan sufletesc, hrănind nevoile, lăcomiile, nemulțumirile sau conflictele ego-ului și a firii - nu are nicio legătură cu natura noastră divină și nici cu capacitatea de a ne iubi.
Nevoia de a căuta în afară ceea ce este deja în lăuntru... și imboldul instinctual de a-i vedea pe ceilalți din perspectiva propriilor, experiențe, lipsuri, carențe și greșeli - este doar o eroare a minții care crede, că astfel de atitudini, pot estompa fricile din noi.
Nevoia de a primi confirmări, cu privite la faptul că - ceilalți n-au abilități și valori superioare nouă, se naște din frica de a nu reuși să ne ridicăm la nivelul așteptărilor lor...
A ști și a ne oferi certitudinea, conform căreia ceilalți nu sunt mai buni ca noi - are ”darul” de a ne liniști fricile și gândurile negative, doar temporar.
Frica de a nu corespunde convingerilor noastre, conform cărora, dacă nu ne ridicăm la nivelul de competență al semenilor noștri, riscăm să fim blamați, judecați, respinși, pedepsiți sau marginalizați - ne face să nu ne iubim și să ”tragem” mereu de noi.
Auto agasarea și tendința de a-i dispera pe ceilalți, prin veșnicele noastre nemulțumiri și lamentări - naște în mentalul nostru refuzul de a ne accepta și iubi așa cum suntem, ratând fiecare șansă pe care destinul ni-l oferă, pentru a ne prețui viața, exact așa cum este ea acum.
Goana permanentă și încrâncenarea de a ne schimba pe noi sau lumea în care trăim, naște în noi imboldul de a modela în permanență, realitatea pe care o generăm prin ceea ce facem, exprimăm și gândim.
Nemulțumirile permanente pe care le manifestăm în legătură cu consecințele propriilor alegeri, sau nevoia de a fi mereu mai buni decât ceilalți - ne împiedică în a ne da răgazul de a ne bucura de ceea ce deja suntem și trăim acum.
Veșnica nemulțumire, ce naște în mentalul nostru stresul, conflictele și boala - ne sleiește de putere, ne ia bucuriile și ne atrofiază capacitatea de a raționa lucid și conștient, pentru a înțelege și evita prăpastia către care, ne îndreptăm.
A crede că vom putea prețui în viitor, ceea ce refuzăm să prețuim acum - înseamnă doar a hrăni iluzia falsului bine al ipotecarei realități ”benefice”, ce o naștem din nemulțumiri și frici.
Fără a învăța să prețuim ceea ce deja suntem și avem prin voia divină, chiar acum - hrănim doar iluziile deșarte ale minții, fără a înțelege că ne împingem prin ele, spre decepții, pierderi, nefericire și agonii.
Pierzând sensul vieții și ratând bucuriile ei, nu facem decât să creăm în mentalul nostru o lume ostilă plină de eșecuri, traume, răni, suferințe și frici.
Iluziile născute din frică, au doar darul de a ne dezamăgi, împiedicându-ne să fim, să facem și să exprimăm ceea ce iubim, ajungând să ne vedem lumea și semenii, din prisma neputinței și a sărăciei noastre sufletești.
Încercarea cu care ne trădăm sinele și ne îndepărtăm de ceea ce e frumos în noi..., naște imboldul lăuntric de a căuta în viața noastră și în cei din jur, vinovății, cusururi și motive pentru a ne simți nefericiți și ne iubiți.
Suferințele ce ni le sădim în inimă și suflet rănind ceea ce e frumos în noi și-n cei din jur - ne împiedică să vedem modul în care ne risipim resursele, decimându-ne sufletul și viața.
Fără a ne prețui sinele, semenii și viața și a accepta fiecare aspect al lor - nu putem fi în mod real și autentic prezenți, aici și acum.
Nefiind prezenți pe de-a întregul în propria viață, vom fi tentați să trăim viața celorlalți sau să împlinim și să dobândim prin ei, ceea noi am ratat, din prea multă grabă... din neputință, sau din încrâncenare de a vrea mereu ceva, fără a ști să ne bucurăm de ceea ce deja suntem și avem.
Trăind viața celor pe care-i judecăm sau cărora vrem să le corectăm experiențele - nu facem decât să ne risipim timpul și să pierdem șansa de a ne trăi propria viață, învățând să o iubim și să ne bucurăm de șansa pe care am primit-o prin ea, de ne înțelege rostul și a ne împlini menirea.
Forțându-i pe ceilalți, să fie precum ne dorim... și să facă pentru noi, ceea ce le cerem sau le pretindem - nu facem decât să le luăm drepturile și libertățile de a-și trăi propria viață așa cum cred ei de cuviință.
Când înțelegem că nu putem fi simultan în două realități - vom putea accepta faptul că, trăind viața celorlalți și ocupându-ne mintea și resursele, cu a judeca ceea ce fac sau nu fac bine cei din jur - nu putem fi prezenți în mod autentic,în propria viață.
Constatând că nu putem exprima simultan emoții opuse ca polaritate - vom putea înțelege că, alegând să trăim în realitatea minții și a neajunsurilor sale, nu putem fi simultan și în realitatea inimii și în abundența iubirii ei.
Destinul ne pune mereu în ipostaza de a decide: - dacă, vrem să trăim ancorați în trecut și să retrăim traumele, rănile și neîmpăcările născute din experiențe dureroase asociate lor...sau - dacă alegem să trăim în prezent, învățând să ne bucurăm de viață și să exprimăm prin ea, ceea ce iubim.
Ceea ce decidem să trăim și să experimentăm, depinde doar de noi... chiar și atunci când, în loc să ne iubim, preferăm să justificăm alegerea de a suferi, aruncând responsabilitatea și vinovăția propriei decizii, pe cei din jur.
Continuând să ne proiectăm în viitor, supărările și fricile născute din traumele trăite în trecut - ne împiedicăm în a ne accepta și îndrepta erorile, pentru a putea reveni în prezent, și a ne bucura de viață și de darul ei divin, aici și acum.
Înțelegând că, în baza convingerilor și a alegerilor noastre din trecut, viața noastră nu putea fi alta decât este ea acum - vom putea admite că totul este așa cum e menit a fi.
Ceea ce putem face ca semn de recunoștință, pentru darurile vieții, aici și acum, este - să ne găsim împăcarea, mulțumirea, bucuria și fericirea, învățând să prețuim ceea ce suntem, facem și devenim.
Atunci când ne eliberăm de frici, pentru a ne privi lumea, semenii și viața, cu îngăduință, bucurie, smerenie, compasiune și pace - ceea ce vedem și facem - devine oglinda a ceea ce este frumos, blând și luminos, în noi, și ne face să ne simțim fericiți.
Sursa:sk ❤Grupul: In cautarea adevarului interior si iesirea din Matrix.❤
"Schimba directia! Organizati-va!"
Ceea ce naște în noi: frica, insuficiența, nemulțumirea, gelozia, ostilitatea, vinovăția sau furia - este reminiscența rănilor suferite când am fost lipsiți de iubire... sau ne-am comportat ca agresori.
Ceea ce decimăm în plan sufletesc, hrănind nevoile, lăcomiile, nemulțumirile sau conflictele ego-ului și a firii - nu are nicio legătură cu natura noastră divină și nici cu capacitatea de a ne iubi.
Nevoia de a căuta în afară ceea ce este deja în lăuntru... și imboldul instinctual de a-i vedea pe ceilalți din perspectiva propriilor, experiențe, lipsuri, carențe și greșeli - este doar o eroare a minții care crede, că astfel de atitudini, pot estompa fricile din noi.
Nevoia de a primi confirmări, cu privite la faptul că - ceilalți n-au abilități și valori superioare nouă, se naște din frica de a nu reuși să ne ridicăm la nivelul așteptărilor lor...
A ști și a ne oferi certitudinea, conform căreia ceilalți nu sunt mai buni ca noi - are ”darul” de a ne liniști fricile și gândurile negative, doar temporar.
Frica de a nu corespunde convingerilor noastre, conform cărora, dacă nu ne ridicăm la nivelul de competență al semenilor noștri, riscăm să fim blamați, judecați, respinși, pedepsiți sau marginalizați - ne face să nu ne iubim și să ”tragem” mereu de noi.
Auto agasarea și tendința de a-i dispera pe ceilalți, prin veșnicele noastre nemulțumiri și lamentări - naște în mentalul nostru refuzul de a ne accepta și iubi așa cum suntem, ratând fiecare șansă pe care destinul ni-l oferă, pentru a ne prețui viața, exact așa cum este ea acum.
Goana permanentă și încrâncenarea de a ne schimba pe noi sau lumea în care trăim, naște în noi imboldul de a modela în permanență, realitatea pe care o generăm prin ceea ce facem, exprimăm și gândim.
Nemulțumirile permanente pe care le manifestăm în legătură cu consecințele propriilor alegeri, sau nevoia de a fi mereu mai buni decât ceilalți - ne împiedică în a ne da răgazul de a ne bucura de ceea ce deja suntem și trăim acum.
Veșnica nemulțumire, ce naște în mentalul nostru stresul, conflictele și boala - ne sleiește de putere, ne ia bucuriile și ne atrofiază capacitatea de a raționa lucid și conștient, pentru a înțelege și evita prăpastia către care, ne îndreptăm.
A crede că vom putea prețui în viitor, ceea ce refuzăm să prețuim acum - înseamnă doar a hrăni iluzia falsului bine al ipotecarei realități ”benefice”, ce o naștem din nemulțumiri și frici.
Fără a învăța să prețuim ceea ce deja suntem și avem prin voia divină, chiar acum - hrănim doar iluziile deșarte ale minții, fără a înțelege că ne împingem prin ele, spre decepții, pierderi, nefericire și agonii.
Pierzând sensul vieții și ratând bucuriile ei, nu facem decât să creăm în mentalul nostru o lume ostilă plină de eșecuri, traume, răni, suferințe și frici.
Iluziile născute din frică, au doar darul de a ne dezamăgi, împiedicându-ne să fim, să facem și să exprimăm ceea ce iubim, ajungând să ne vedem lumea și semenii, din prisma neputinței și a sărăciei noastre sufletești.
Încercarea cu care ne trădăm sinele și ne îndepărtăm de ceea ce e frumos în noi..., naște imboldul lăuntric de a căuta în viața noastră și în cei din jur, vinovății, cusururi și motive pentru a ne simți nefericiți și ne iubiți.
Suferințele ce ni le sădim în inimă și suflet rănind ceea ce e frumos în noi și-n cei din jur - ne împiedică să vedem modul în care ne risipim resursele, decimându-ne sufletul și viața.
Fără a ne prețui sinele, semenii și viața și a accepta fiecare aspect al lor - nu putem fi în mod real și autentic prezenți, aici și acum.
Nefiind prezenți pe de-a întregul în propria viață, vom fi tentați să trăim viața celorlalți sau să împlinim și să dobândim prin ei, ceea noi am ratat, din prea multă grabă... din neputință, sau din încrâncenare de a vrea mereu ceva, fără a ști să ne bucurăm de ceea ce deja suntem și avem.
Trăind viața celor pe care-i judecăm sau cărora vrem să le corectăm experiențele - nu facem decât să ne risipim timpul și să pierdem șansa de a ne trăi propria viață, învățând să o iubim și să ne bucurăm de șansa pe care am primit-o prin ea, de ne înțelege rostul și a ne împlini menirea.
Forțându-i pe ceilalți, să fie precum ne dorim... și să facă pentru noi, ceea ce le cerem sau le pretindem - nu facem decât să le luăm drepturile și libertățile de a-și trăi propria viață așa cum cred ei de cuviință.
Când înțelegem că nu putem fi simultan în două realități - vom putea accepta faptul că, trăind viața celorlalți și ocupându-ne mintea și resursele, cu a judeca ceea ce fac sau nu fac bine cei din jur - nu putem fi prezenți în mod autentic,în propria viață.
Constatând că nu putem exprima simultan emoții opuse ca polaritate - vom putea înțelege că, alegând să trăim în realitatea minții și a neajunsurilor sale, nu putem fi simultan și în realitatea inimii și în abundența iubirii ei.
Destinul ne pune mereu în ipostaza de a decide: - dacă, vrem să trăim ancorați în trecut și să retrăim traumele, rănile și neîmpăcările născute din experiențe dureroase asociate lor...sau - dacă alegem să trăim în prezent, învățând să ne bucurăm de viață și să exprimăm prin ea, ceea ce iubim.
Ceea ce decidem să trăim și să experimentăm, depinde doar de noi... chiar și atunci când, în loc să ne iubim, preferăm să justificăm alegerea de a suferi, aruncând responsabilitatea și vinovăția propriei decizii, pe cei din jur.
Continuând să ne proiectăm în viitor, supărările și fricile născute din traumele trăite în trecut - ne împiedicăm în a ne accepta și îndrepta erorile, pentru a putea reveni în prezent, și a ne bucura de viață și de darul ei divin, aici și acum.
Înțelegând că, în baza convingerilor și a alegerilor noastre din trecut, viața noastră nu putea fi alta decât este ea acum - vom putea admite că totul este așa cum e menit a fi.
Ceea ce putem face ca semn de recunoștință, pentru darurile vieții, aici și acum, este - să ne găsim împăcarea, mulțumirea, bucuria și fericirea, învățând să prețuim ceea ce suntem, facem și devenim.
Atunci când ne eliberăm de frici, pentru a ne privi lumea, semenii și viața, cu îngăduință, bucurie, smerenie, compasiune și pace - ceea ce vedem și facem - devine oglinda a ceea ce este frumos, blând și luminos, în noi, și ne face să ne simțim fericiți.
Sursa:sk ❤Grupul: In cautarea adevarului interior si iesirea din Matrix.❤
"Schimba directia! Organizati-va!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu